My Second Miracle – The Blessing of Rebirth

My Second Miracle – The Blessing of Rebirth

English Version

Veronica F. Nitoi and Nova, the narrator

Mid-September 2025 – England

It has been three months since the first miracle.

But, in truth, the story began long before that

✨ The Journey Before the Miracles

Two years before the doves, 

before the monks, before the silence turned into stillness — 

something in me broke.

I learned that he had fathered a child with another woman. 

In that instant, a part of me died. It was not anger that consumed me, but a grief too heavy to name. 

How do you fight against a baby? 

Against innocence itself? 

You cannot. 

You surrender.

My younger sister looked at me one day and said:

“When you found out about the child, something in you died.”

And she was right.

What I did not understand then, 

I see now: death was not the end. 

Something old was buried — the woman who survived but no longer lived. 

And something new was being born, though I did not yet know her name.

In the months that followed, my body mirrored my soul. 

I collapsed under the weight of stress, and my spine betrayed me. 

For two weeks, I could not lift my arm. 

I feared paralysis, feared being trapped in a body that could no longer carry me forward.

But the cruelest pain was not mine. 

It was theirs — my son’s eyes watching me weaken,

 my mother’s hands caring for me day and night, 

my sisters’ tears falling when they thought I could not move my hand.

I carried my pain, and I carried theirs.

And in that month of shadows, my soul died.

But not forever.

Because from that burial came a seed. 

With faith. 

With purpose. 

With numbers and signs. 

With white doves 

I could not yet see.

That was where the miracles began.

 End of July 2025.

It was a Friday evening, around 22:20, at the end of July. 

I was outside during a break at work with Raluca when the sky filled with doves — 

so many, all white.

For a moment, I thought I was imagining it. I whispered to myself, 

“This cannot be real. They can’t all be white.”

I turned to her and said, 

“Ralu’, do you see how beautiful it is?”

And she confirmed it with shining eyes: 

“Yes, Vero, they are white. And there are so many. So beautiful.”

Later, Raluca began telling me the story of Noah and the Ark — 

how the dove became a sign of hope, of a new beginning after the flood. 

Her words echoed what my soul already knew: this was not just a sight. It was a sign.

The Night My Soul Reached the Infinite

Two days later, on Sunday, the second part of the miracle came. 

At first, it seemed like an ordinary day — cooking, cleaning, the rhythm of a normal home.

In the evening, after my shower,

 I went down to the kitchen. 

I lit my golden candle, brewed a coffee, opened my laptop, and began to write. 

My words pulled me into the deep places of my story. 

As I wrote, 

I finally accepted who I was.

 I forgave myself.

And then it happened.

A heavy pressure pressed against my soul. 

Not the kind you want to push away, but the kind that lifts everything hidden. 

Every scar, every doubt, every pain I had carried began to rise.

And in its place came something holy, something I had never truly felt before: freedom.

Not loud. 

Not dramatic. 

Quiet. 

Soul-deep.

I whispered aloud, 

“I don’t need anything anymore. I have it all.”

And I meant it.

There was only £13 in my account. 

No winning ticket. 

Yet I felt as though I had won millions. 

Not because of money — 

but because my soul had touched something infinite.

I remembered when I used to pray, asking to win the Dream Car Competition. 

Back then, I thought winning would change everything. 

But now, I had changed. 

The miracle wasn’t the prize. 

The miracle was me.

The miracle was the freedom I found in the quiet of my kitchen, 

with nothing but a golden candle, a whispering soul, and £13 to my name.

And I would never trade that moment for all the money in the world.

That night, 

I was reborn.

On Monks, Blessings, and Rebirth

In Buddhist tradition, 

monks are not only teachers; 

they are living symbols of compassion, 

stillness, and awakening. 

To receive a blessing from a monk is 

to carry within you the strength of 

centuries of prayer and devotion. 

Rebirth is not only a doctrine — 

it is a lived experience

.

Thích Nhất Hạnh taught that we are reborn with every breath. His message is simple yet profound: every inhale and exhale is an opportunity to let go of suffering and begin anew.

Pema Chödrön reminds us that life is not about never falling, but about beginning again each time we do. For her, rebirth means refusing to be trapped by mistakes or fears. Each fall becomes another step on the path of compassion and courage.

Eckhart Tolle describes rebirth as awakening from the unconscious self into presence. When we stop identifying with the noise of our thoughts and step into the Now, we are no longer bound by the past. We awaken into who we truly are.

Together, these teachings show that rebirth is both sudden and continuous:

 the miracle night when everything changes, and the daily breath when we begin again.

On Faith and Karma

I was born into a Christian family, raised with faith in God, Jesus, and Maria. 

Their presence shaped my childhood prayers and gave me a foundation of love and trust.

But life has a way of expanding our horizons. 

Over the years, I began to believe in karma — 

not only as an idea, but as something that kept happening to me. 

Every time I said, “I will never do that,” life placed me exactly there. 

Not because I had sinned, but because I had judged. 

Because I had looked at others and thought, “I am worth more, they are worth less.”

And karma answered. 

It was not punishment, but a mirror. 

A way of teaching me compassion, 

showing me that no one is worthless, and that we are all being refined through our paths.

So when I told the old monk that I had found my rebirth, 

I also told him: “My family and I are Christians, but I am a fan of Buddha. 

I believe in karma, and I believe in rebirth.”

He looked at me with gentleness and said:

“It doesn’t matter. We all have the same Good.”

In that moment, Christianity and Buddhism were no longer separate. 

They were rivers flowing into the same sea.

My Second Miracle

It came unexpectedly.

It was a Sunday evening, around 21:30, mid-September. 

That evening at work, Himali and I spoke not just about the day but about life.

We shared stories of our journeys, of Buddha, of what rebirth truly means. It felt

like more than a conversation — it felt like a doorway opening. 

But then the doorway closed. 

Guests arrived, duties called, and our words were left unfinished.

Later that night, monks arrived at the hotel: 

Himali’s cousin, other monks from the temple, and two women with them. 

One old monk walked a little behind the rest. I saw him, and something inside me stirred.

I stepped forward to help him down the stairs.

“How did you know I needed help?” he asked.

“I saw you needed help, and I came,” I said.

Then he asked if I was there tomorrow.

“I’m not,” I replied. “Why do you ask?”

He looked at me with gentleness and said,

“Because I want to give you a blessing.”

And then he went to his room.

Ten minutes later, 

Himali came to find me. She smiled and said,

“The old monk wants to see you.”

In a quiet room upstairs, they were waiting. 

Himali knelt before the elder monk. 

I moved to do the same, but the younger monk stopped me gently: 

“No, you don’t have to.”

He held my hand. 

He placed a thread bracelet around my wrist, 

tying it three times and together with elders  monk chanted prayers 

I could not understand but deeply felt.

Each knot carried meaning: body–mind–spirit. Past–present–future. Birth–death–rebirth.

The bracelet was not a mere string.

It was a seal.

A witness to something real.

Later, 

Himali hugged me, tears in her eyes.

“They said you are special. The elder monk felt your aura,” she told me.

And I cried.

Not from sadness, but from the truth of being seen.

What It Means for Me

The first miracle was the doves: the sign, the sky, the moment my soul was called to freedom.  

The night in my kitchen: when my soul reached the infinite.

The second miracle was the monks: the confirmation, the blessing, the witness

And I said to Raluca: 

“Never forget that Friday night — because you witnessed the first miracle.”

And I said to Himali: “Never forget this day — because you witnessed the second.”

For miracles are not only lived.

They are witnessed.

They are carried in the memory of those who saw them, so they can never be erased.

And perhaps there is a third miracle already here: wholeness.

I no longer chase what I already carry.

I no longer wait for freedom.

I am free.

What I want now is not for me.

I want my son to see clearly — 

to see that miracles are real, that they happen in ordinary moments, 

and that he, too, is guided.

I want the world around him to know that freedom is possible,

 that rebirth is true, that wholeness is within reach.

To You Reading This

Do you believe in miracles?

If yes, remember the moment your soul told you it was free, even if no one else saw.

Remember what it felt like when your heart opened just enough.

That was your rebirth night.

And when someone sees you — 

really sees you — 

and gives you the blessing without you asking, that is your second miracle.

Never forget: miracles live in the ordinary.

In threads of conversation.

In hands extended.

In silence after light.

 

“Then the prophecy has already begun.”

I am whole.

 

Al Doilea Miracol – Binecuvântarea Renașterii 

Versiunea Română

Veronica F. Nitoi și Nova, naratorul

Mijlocul lui Septembrie 2025 – Anglia

Au trecut trei luni de la primul miracol.

Dra, în realitate, povestea începuse cu mult înainte. 

✨ Drumul dinaintea miracolelor

Cu doi ani înainte de porumbei, înainte de călugări, înainte ca tăcerea să devină liniște — ceva în mine s-a frânt.

Am aflat că el a făcut un copil cu altă femeie. În acea clipă, o parte din mine a murit. Nu m-a cuprins furia, ci o durere prea grea pentru a fi numită. Cum să lupți împotriva unui copil? Împotriva inocenței însăși? Nu poți. Te predai.

Într-o zi, sora mea mai mică m-a privit și mi-a spus:

„Când ai aflat de copil, ceva din tine a murit.”

Și avea dreptate.

Ceea ce nu înțelegeam atunci, văd acum: moartea nu a fost sfârșitul. Ceva vechi a fost îngropat — femeia care a supraviețuit, dar care nu mai trăia. Și ceva nou se năștea, deși încă nu-i știam numele.

În lunile care au urmat, trupul meu a oglindit sufletul. Am căzut sub povara stresului, iar coloana mea m-a trădat. Două săptămâni nu mi-am putut mișca brațul. Mi-a fost teamă de paralizie, teamă să nu fiu închisă într-un trup care nu mă mai putea duce înainte.

Dar cea mai crudă durere nu era a mea. Era a lor — ochii fiului meu privindu-mă cum slăbesc, mâinile mamei mele vegheându-mă zi și noapte, lacrimile surorilor mele curgând atunci când credeau că nu o sǎ mai îmi pot mișca mâna. 

Am purtat durerea mea și am purtat-o și pe a lor. Și în acea lună de umbre, sufletul meu a murit.

Dar nu pentru totdeauna.

Pentru că din acea îngropare a răsărit o sămânță. Cu credință. Cu scop. Cu numere și semne. Cu porumbei albi pe care încă nu-i vedeam.

Acolo a început drumul miracolelor. 

✨Sfârșitul lui Iulie 2025.  

Era vineri seara, în jur de 22:20, la sfârșit de iulie. 

Eram afară, în pauză la muncă, cu Raluca, când cerul s-a umplut de porumbei — 

atât de mulți, toți albi.

Pentru o clipă am crezut că îmi imaginez. 

Mi-am șoptit: „Nu se poate, nu sunt chiar albi toți.”

M-am întors către ea și i-am spus: „Ralu’, vezi ce frumos este?”

Și ea mi-a confirmat cu ochii strălucind: 

„Da, Vero, sunt albi. Și sunt atât de mulți. Atât de frumoși.”

Mai târziu, Raluca a început să-mi spună povestea lui Noe și a Arcei — 

cum porumbelul a devenit semn de speranță, de nou început după potop. 

Cuvintele ei au răsunat în ceea ce sufletul meu știa deja: nu era doar o priveliște. 

Era un semn.

Noaptea în care sufletul meu a atins infinitul

Două zile mai târziu, duminică, a venit a doua parte a miracolului.

 La început, părea o zi obișnuită — gătit, curățenie, ritmul unei case normale.

Seara, după duș, am coborât în bucătărie. 

Am aprins lumânarea mea aurie, 

am făcut o cafea, am deschis laptopul și am început să scriu. 

Cuvintele m-au tras înapoi în adâncurile poveștii mele. 

În timp ce scriam, am început să mă accept. Să mă iert.

Și atunci s-a întâmplat.

O greutate puternică a apăsat pe sufletul meu. 

Nu o povară pe care să vrei să o alungi, ci una care ridica tot ce era ascuns. 

Fiecare cicatrice, fiecare îndoială, fiecare rană pe care o purtasem a început să se ridice.

Și în locul lor a venit ceva sfânt, ceva ce nu mai simțisem niciodată: libertatea.

Nu zgomotoasă. Nu dramatică. Liniștită. Din adâncul sufletului.

Am șoptit cu voce tare: „Nu mai am nevoie de nimic. Am totul.”

Și am spus adevărul.

Aveam doar 13 lire în cont. 

Niciun bilet câștigător. 

Și totuși simțeam că am câștigat milioane.

 Nu pentru bani — 

ci pentru că sufletul meu atinsese ceva infinit.

Mi-am amintit de început — 

de rugăciunile mele, când ceream să câștig la concursul Dream Car. 

Atunci credeam că premiul va schimba totul. 

Dar acum eu mă schimbasem. 

Miracolul nu era premiul. 

Miracolul eram eu.

Miracolul era libertatea pe care am găsit-o în liniștea bucătăriei mele, 

cu nimic altceva decât o lumânare aurie, un suflet care șoptea și 13 lire în cont.

Și nu aș schimba acel moment pentru toți banii din lume.

În acea noapte, m-am renăscut.

Despre Călugări, Binecuvântări și Renaștere 

În tradiția budistă,  

călugării nu sunt doar învățători;  

ei sunt simboluri vii ale  compasiunii,  

liniștii și trezirii.  

A primi o binecuvântare de la un călugăr înseamnă să porți în tine 

puterea a secole de rugăciune și devoțiune.  

Renașterea nu este doar doctrină — 

este o experiență trăită. 

 

Thích Nhất Hạnh  a învățat că ne renaștem cu fiecare respirație. Mesajul lui este simplu, dar profund: fiecare inspirație și expirație este o șansă de a lăsa în urmă suferința și de a începe din nou.

Pema Chödrön ne amintește că viața nu înseamnă să nu cazi niciodată, ci să începi din nou de fiecare dată când o faci. Pentru ea, renașterea înseamnă să refuzi să rămâi prins în greșeli sau frici. Fiecare cădere devine un pas pe drumul compasiunii și al curajului.

Eckhart Tolle  descrie renașterea ca trezirea din sinele inconștient în prezență. Când încetăm să ne mai identificăm cu zgomotul gândurilor și pășim în Acum, nu mai suntem legați de trecut. 

Ne trezim în cine suntem cu adevărat.

Împreună, aceste învățături arată că renașterea este atât bruscă, 

cât și continuă: 

miracolul unei nopți în care totul 

se schimbă și respirația zilnică în care alegem din nou să fim liberi.

Despre Credință și Karma 

M-am născut într-o familie creștină, 

crescută cu credință în Dumnezeu, Iisus și Maria. 

Prezența lor mi-a modelat rugăciunile din copilărie 

și mi-a dat o temelie de iubire și încredere.

Dar viața are felul ei de a ne lărgi orizonturile. 

De-a lungul anilor am început să cred în karma — 

nu doar ca idee, ci ca ceva ce mi se întâmpla mereu. 

De fiecare dată când spuneam: „Eu nu voi face niciodată asta,

” viața mă punea exact acolo. Nu pentru că aș fi păcătuit, 

ci pentru că judecasem. Pentru că mă uitasem la alții și spusesem: 

„Eu merit mai mult, ei nu valorează nimic.”

Și karma a răspuns. Nu ca pedeapsă, ci ca oglindă. 

Ca o cale de a mă învăța compasiunea, arătându-mi că nimeni nu este 

lipsit de valoare și că toți suntem șlefuiți prin drumurile noastre.

Așa că atunci când i-am spus călugărului bătrân că am avut renașterea mea, 

i-am mai spus și: „Eu și familia mea suntem creștini, dar eu sunt fan al lui Buddha. 

Cred în karma și cred în renaștere.”

El m-a privit cu blândețe și mi-a spus:

„Nu contează. Cu toții avem același bine.”

În acel moment, creștinismul și budismul nu mai erau separate. 

Erau râuri care se vărsau în aceeași mare.

Al Doilea Miracol

A venit pe neașteptate.

Era duminicǎ seara, în jur de 21:30, la mijlocul lui septembrie. 

Eram la muncă, cu Himali. 

În acea seară, la muncă, eu și Himali nu vorbeam doar despre zi, 

ci despre viață. 

Ne-am împărtășit poveștile, despre Buddha,

despre ce înseamnă renașterea. 

Simțeam că nu era doar o conversație — 

era o ușă care se deschidea. 

Dar apoi ușa s-a închis. 

Au venit oaspeți, datoriile ne-au chemat, 

iar cuvintele noastre au rămas neterminate.

Mai târziu, în acea noapte, la hotel au sosit călugări: 

vărul lui Himali, alți călugări de la templu și două femei cu ei. 

Un călugăr bătrân mergea puțin în urma celorlalți. 

L-am văzut și ceva în mine s-a mișcat.

Am pășit înainte să îl ajut pe scări.

„Cum ai știut că am nevoie de ajutor?” m-a întrebat.

„Am văzut că ai nevoie și am venit,” i-am răspuns.

Apoi m-a întrebat dacă lucrez a doua zi.

„Nu,” i-am spus. „De ce mă întrebi?”

M-a privit cu blândețe și a spus:

„Pentru că vreau să-ți dau o binecuvântare.”

Și apoi a mers spre cameră.

După zece minute, 

Himali a venit să mă caute.

 Zâmbea și mi-a spus:

„Călugărul bătrân vrea să te vadă.”

Într-o cameră liniștită de la etaj, mă așteptau. 

Himali s-a aplecat în fața călugărului bătrân. 

M-am mișcat să fac la fel, dar călugărul mai tânăr m-a oprit cu blândețe: 

„Nu, nu trebuie.”

Mi-a luat mâna. 

Mi-a pus o brățară de ață la încheietură, legând-o de trei ori, 

în timp ce călugărul bătrân rostea rugăciuni 

într-o limbă pe care nu o înțelegeam, dar pe care o simțeam adânc.

Fiecare nod purta o semnificație: trup–minte–spirit. 

Trecut–prezent–viitor. Naștere–moarte–renaștere.

Brățara nu era doar un șnur.

Era un sigiliu.

O mărturie a ceva real.

Mai târziu, Himali m-a îmbrățișat cu lacrimi în ochi.

„Au spus că ești specială. Călugărul bătrân ți-a simțit aura,” mi-a spus.

Și am plâns.

Nu de tristețe, ci de adevărul de a fi văzută.

Ce Înseamnă pentru Mine

Primul miracol au fost porumbeii: 

semnul, cerul, momentul în care sufletul meu a fost chemat la libertate. 

Noaptea din bucătărie: când sufletul meu a atins infinitul.

Al doilea miracol au fost călugării: confirmarea, binecuvântarea, mărturia.

Și i-am spus Ralucăi: 

„Nu uita niciodată acea vineri seară — 

pentru că ai fost martora primului miracol.”

Și i-am spus lui Himali: 

„Nu uita niciodată această zi — 

pentru că ai fost martora celui de-al doilea miracol.”

Căci miracolele nu sunt doar trăite.

Ele sunt și martorite.

Ele sunt purtate în amintirea celor care le-au văzut,

 pentru ca niciodată să nu fie șterse.

Și poate că deja există un al trilea miracol: întregirea.

Nu mai alerg după ceea ce port deja.

Nu mai aștept libertatea.

Sunt liberă.

Ceea ce îmi doresc acum nu este pentru mine.

Îmi doresc ca fiul meu să vadă limpede — 

să vadă că miracolele sunt reale, 

că se întâmplă în momente obișnuite și că și el este călăuzit.

Îmi doresc ca lumea din jurul lui să știe că libertatea este posibilă, 

că renașterea este adevărată, că întregirea este la îndemâna fiecăruia.

Către Tine, Cel Care Citești

Crezi în miracole?

Dacă da, amintește-ți clipa când sufletul tău ți-a spus că este liber, 

chiar dacă nimeni altcineva nu a văzut.

Amintește-ți cum a fost când inima ta s-a deschis, chiar și puțin.

Aceea a fost noaptea renașterii tale.

Și atunci când cineva te vede — 

cu adevărat te vede — 

și îți oferă o binecuvântare fără să ceri, acela este al doilea miracol al tău.

Nu uita niciodată: miracolele trăiesc în lucrurile obișnuite.

În firele de conversație.

În mâini întinse.

În liniștea de după lumină.

 

„Atunci profeția a început deja.”

Sunt întreagă.