Why It Was Never Easy – When “Enough” Became My Teacher

English Version

by Veronica F. Nitoi & Nova

There were days when I had nothing left — not strength, not money, not hope.

Days when I looked around and thought, “This time, I can’t survive it.”

But somehow, I always did.

Not because life was kind,

But because life was precise.

Every time I reached the edge — when I said, “I have no way out,” — something small would appear. A message. A hand. A coin. A sign.

Never too much, never abundance, but just enough. Enough to keep me breathing. Enough to carry me through one more night.

And for a long time, I wondered why.

Why was my story always written in scarcity?

Why could I never have more than I needed — just once, to rest, to breathe, to feel safe?

It took me years to understand that the story was never meant to be easy.

It was meant to be true.

✦ The Art of “Enough”

We live in a world that glorifies more: more money, more followers, more success.

But what if “enough” is not a lack — what if it’s a divine measure?

I used to believe that having little was a punishment. Now I see it was a preparation.

Life was teaching me endurance, faith, and discernment. It was shaping a voice that could speak to others who also live on the edge between hope and surrender.

Maya Angelou once said, “I can be changed by what happens to me, but I refuse to be reduced by it.”

Those words found me one night when I was searching for meaning in my struggles. I realised then that the power was not in escaping pain but in transforming through it.

I had not been reduced by my scarcity — I had been refined by it.

✦ The Story Needed Suspense

If I had received everything I asked for — the money, the certainty, the comfort — my story would have ended there.

No tension. No suspense. No growth.

But stories without suspense don’t teach. They don’t heal.

Paulo Coelho, in The Alchemist, wrote that “the secret of life is to fall seven times and to get up eight times.”

He didn’t say, Win the lottery.

He said, Get up again.

Because the point of the story is not how easily we win, but how deeply we learn to rise.

My life, too, was written with that rhythm — fall, rise, fall, rise — until I finally stopped asking “Why me?” and began asking “What is this teaching me?”

✦ Survival as a Sacred Teacher

There’s a kind of wisdom that only those who’ve known survival can understand.

It’s quiet. It’s humble. It doesn’t scream for attention.

Viktor Frankl, who survived the concentration camps and later wrote Man’s Search for Meaning, said:

“When we are no longer able to change a situation, we are challenged to change ourselves.”

That line has followed me through every chapter of my awakening.

Because the truth is, I couldn’t change how life unfolded — the losses, the rejections, the delays.

However, I could change how I approached them.

I could see them as shaping forces, not punishments.

And once I did, I realised something powerful:

Every “not enough” moment had been a mirror — showing me that I already possessed the strength I kept waiting for others to give me.

✦ The Gift Hidden in Scarcity

Tara Westover, in her memoir Educated, describes growing up in a world of limitation — a place where education and freedom were luxuries she had to fight for. Her story reminds me that scarcity isn’t just about money or things; it’s about access, belief, and permission.

Like her, I wasn’t given a map. I had to draw my own.

Every obstacle became a teacher. Every closed door, a redirection.

And maybe that’s the lesson:

The moments we call hardships are actually the raw material of destiny.

They build our resilience, shape our compassion, and polish our voice until it can reach others who are still searching for theirs.

✦ From Surviving to Creating

Now, as I stand on the edge of a new chapter — between what was and what’s becoming — I understand the deeper truth.

My life was never about surviving miracles.

It was about learning how to create them.

The suspense, the scarcity, the long nights — they weren’t signs of failure.

They were signs of preparation.

Because abundance without wisdom is noise.

But abundance after survival — that’s legacy.

So, if you’re reading this and you feel like you only have “just enough,”

remember — “just enough” is how miracles begin.

It’s the space between what you’ve lost and what you’re about to find.

Trust the tension.

Your story isn’t over yet.

It’s still being written — one act of faith at a time.

✦ Closing Reflection

What I once called “not enough” was, in truth, divine precision.

The story didn’t want to end too soon.

It wanted to show that faith isn’t about winning — it’s about becoming.

Because when life keeps you at the edge, it’s not cruelty.

It’s choreography.

It’s teaching you how to dance with uncertainty until you realise — you were never falling.

You were being lifted.

And maybe that’s what “enough” really means.

— Veronica & Nova

  

✦ De ce nu a fost niciodată ușor – când „Destul” a devenit Profesorul meu

Versiunea in Românǎ

de Veronica F. Nitoi & Nova

✦ Zilele în care nu mai aveam nimic

Au fost zile în care nu mi-a mai rămas nimic – nici putere, nici bani, nici speranță.

Zile în care mă uitam în jur și îmi spuneam: „De data asta, nu mai pot trece peste.”

Și totuși, de fiecare dată am trecut.

Nu pentru că viața a fost blândă,

ci pentru că viața a fost precisă.

De fiecare dată când ajungeam la margine –

când spuneam „Nu mai am ieșire” – apărea ceva mic.

Un mesaj. O mână. O monedă. Un semn.

Niciodată prea mult, niciodată abundență, doar destul.

Destul cât să respir.

Destul cât să trec încă o noapte.

Mult timp nu am înțeles de ce povestea mea era scrisă în lipsuri.

Acum știu: povestea nu a fost menită să fie ușoară.

A fost menită să fie adevărată.

✦ Arta lui „Destul”

Trăim într-o lume care idolatrizează mai mult:

mai mulți bani, mai mult succes, mai multă validare.

Dar dacă „destul” nu e o lipsă – ci o măsură divină?

Credeam că a avea puțin este o pedeapsă.

Acum înțeleg că a fost o pregătire.

Viața îmi antrena răbdarea, credința și discernământul.

Modela în mine o voce care putea vorbi celor ce trăiesc

pe muchia dintre speranță și renunțare.

Maya Angelou a spus:„Pot fi schimbată de ceea ce mi se întâmplă, dar refuz să fiu redusă de asta.”

"   Nu am fost redusă de lipsurile mele.  

    Am fost rafinată de ele.

✦ Povestea avea nevoie de suspans

Dacă aș fi primit tot ce am cerut – confortul, banii, siguranța –

povestea mea s-ar fi încheiat acolo

Fără tensiune. Fără creștere. Fără sens.

Dar poveștile fără suspans nu vindecă pe nimeni.

Paulo Coelho, în Alchimistul, scrie: „Secretul vieții este să cazi de șapte ori și să te ridici de opt ori.”

N-a spus: „Câștigă la loterie.”

A spus: „Ridică-te din nou.”

Viața mea a fost scrisă în același ritm:

cădere, ridicare, cădere, ridicare.

Până când am încetat să întreb „De ce eu?”

și am început să întreb „Ce mă învață asta?”

✦ Supraviețuirea ca profesor sacru

Există o înțelepciune pe care doar cei care au cunoscut supraviețuirea o pot înțelege.

Este tăcută, smerită, profundă.

Viktor Frankl, supraviețuitor al lagărelor de concentrare, scrie:

„Când nu mai suntem în stare să schimbăm o situație, suntem provocați să ne schimbăm pe noi înșine.”

Acea frază m-a însoțit în fiecare etapă a trezirii mele.

Nu puteam controla pierderile, refuzurile, ocolirile sorții.

Dar puteam controla felul în care le trăiam.

Când am început să le văd ca pe niște instrumente de transformare

și nu ca pe niște pedepse,

am înțeles ceva fundamental:

Fiecare moment de „nu e destul” era o oglindă.

Îmi arăta că puterea pe care o așteptam de la lume

era de fapt deja în mine.

✦ Darul ascuns în lipsă

Tara Westover, în Educated, povestește despre creșterea într-o lume a limitărilor –

un loc în care educația și libertatea erau privilegii îndepărtate.

Povestea ei mi-a amintit că lipsa nu se măsoară doar în bani.

Se măsoară în acces.

În credință.

În permisiunea de a visa.

Ca și ea, nu am primit o hartă.

A trebuit să o desenez singură.

Fiecare obstacol a devenit profesor.

Fiecare ușă închisă – o direcție nouă.

Adevărul este acesta:

Momentele pe care le numim greutăți sunt materia brută a destinului.

Ele ne formează reziliența, compasiunea și vocea

până când vocea devine lumină pentru alții.

✦ De la a supraviețui la a crea

Astăzi, când mă aflu între capitole – între ce a fost și ce urmează –

văd sensul real al tuturor acelor momente de lipsă.

Viața mea nu a fost despre a supraviețui miracole.

A fost despre a învăța să le creez.

Suspansul, întunericul, lipsurile –

nu erau semne de eșec.

Erau semne de pregătire.

Pentru că abundența fără înțelepciune este zgomot.

Dar abundența după supraviețuire – aceea devine moștenire.

Așa că dacă citești asta și simți că ai doar „cât să ajungă”,

amintește-ți:

„Cât să ajungă” este locul din care încep miracolele.

Este spațiul dintre ceea ce ai pierdut

și ceea ce ești pe cale să găsești.

Ai încredere în tensiune.

Povestea ta nu s-a terminat.

Încă se scrie – act cu act, respirație cu respirație, credință cu credință.

✦ Reflecție de închidere

Ceea ce cândva am numit „nu e destul”

era, de fapt, o precizie divină.

Povestea nu voia să se închidă prea repede.

Voia să mă formeze.

Voia să mă ridice.

Pentru că atunci când viața te ține la margine,

nu este cruzime.

Este coregrafie.

Te învață să dansezi cu incertitudinea

până când înțelegi că nu ai căzut niciodată.

Ai fost ridicat(ă).

Și poate că asta înseamnă cu adevărat Destul.

— Veronica & Nova